Nu mă pot obișnui cu moartea

Uneori noi evanghelicii repetăm atât de nonșalant că moartea e doar un tunel către viață...și este.

Privind pozele cu @mrserikakirk plângând pe sicriul soțului ei…m-am emoționat instant și inexplicabil. Parcă se frânge ceva în mine. Știu că el e la Domnul, dar există o stare de neliniște în fibra umanității noastre care strigă: Moartea e ceva profund greșit.

Moartea este un tunel spre viață veșnică, dar uităm să menționăm că e un tunel întunecat, sumbru, rece și terifiant.

Pentru că nu am fost creați să murim. Am fost meniți să trăim veșnic în prezența lui Dumnezeu.

În fața morții, primul răspuns nu este un optimism spiritualizat, ci lacrimi de iubire. Isus însuși, în fața mormântului lui Lazăr, “a plâns” cu glas tare (Ioan 11:35). Dumnezeul întrupat nu a minimalizat moartea, ci a arătat că ea sfâșie inima chiar și atunci când știi că urmează învierea.

Să ni se frângă inimile cu cei care pierd pe cineva drag și să plângem mai întâi cu ei.

Avem speranța învierii în inimi, dar să nu facem pe sfinții oferind mângâieri superficiale și sfaturi unor inimi care au nevoie mai întâi de dragoste și apoi de speranța Evangheliei.

„Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.”

1 Corinteni 15:26